![1309 1309](/modules/owlapps_apps/img/nopic.jpg)
1309 (MCCCIX) a fost un an obișnuit al calendarului iulian, care a început într-o zi de vineri.
Cruciada a șaptea a fost o cruciadă condusă de regele Franței Ludovic al IX-lea și care s-a desfășurat în perioada 1248 – 1254.
În 1244 musulmanii au recucerit Ierusalimul, după încetarea armistițiului de 8 ani convenit la încheierea celei de-a cincea cruciade. Căderea Ierusalimului, care nu a mai fost considerat un eveniment dezastruos pentru creștinii europeni, așa cum fusese văzut prima oară, nu a mai cauzat o chemare imediată la cruciadă. Papa Inocențiu al IV-lea și împăratul Frederick al II-lea al Sfântului Imperiu Roman erau implicați în lupta imperialo-papală. Frederick luase prizonieri din rândul clericilor care se deplasau la Conciliul de la Lyon, în 1245 fiind în mod formal deposedat de puterile sale imperiale de către Papă. Papa Gregorie al IX-lea oferise cu ceva vreme mai înainte fratelui regelui Ludovic al Franței, Robert de Artois, coroana germană, dar principele o refuzase. Din acest motiv, Sfântul Imperiu nu era pasibil de organizarea unei cruciade. Henry al III-lea al Angliei se luptă încă cu Simon de Montfort și mai avea de rezolvat și alte probleme în țară. În plus, regii Angliei și Franței nu erau în relații bune, fiind implicați în conflictul dintre casele Capetian și Plantagenet. Regele Angliei a semnat un armistițiu prin care se angaja ca atâta vreme cât Ludovic ar fi fost plecat în cruciadă să nu atace teritoriul francez. Ludovic al IX-lea l-a invitat pe regele Haakon al IV-lea al Norvegiei să ia parte la cruciadă, dar acesta din urmă a refuzat. Astfel, în 1245, singurul monarh care s-a arătat interesat de organizarea unei cruciade a fost doar regele, Ludovic al IX-lea al Franței.
În acele vremuri, Franța era unul dintre cele mai puternice state ale lumii, după ce regiunea Provence fusese cucerită de francezi după încheierea cruciadei cathare, iar Toulouse era stăpânit de fratele lui Ludovic al IX-lea al Franței, Alphonse, care avea să i se alăture în expediție în 1245. Alt frate regal, Charles I de Anjou, s-a alăturat de asemenea regelui Franței în cruciadă. În următorii trei ani, Ludovic a colectat o zeciuială eclesiastică (în principal din dările bisericești) și, în 1248, el și aproximativ 20.000 de militari au plecat din porturile din Aigues-Mortes și Marseille, cu corăbii care fuseseră construite special pentru expediție. Preparativele finaciare ale expediției s-au dovedit mai bune decât în cazul altor cruciade, fiind adunați aproximativ 1.500.000 livre. Cu toate acestea, mulți nobili care au participat la cruciadă au fost nevoiți să se împrumute cu bani, cruciada devenind pe ansamblu una extrem de costisitoare.
Cruciații francezi au călătorit mai întâi în Cipru și au petrecut iarna pe insulă, negociind cu diferite puteri din răsărit. Imperiul Latin a cerut ajutorul cruciaților împotriva bizantinilor Imperiului de la Niceea, iar Principatul Antiohiei și Cavalerii templieri doreau să fie sprijiniți în luptele din Siria, unde musulmanii cuceriseră de puțină vreme Sidonul. Totuși, Ludovic avea ca obiectiv debarcarea în Egipt. Cruciații au ajuns aici în 1249, au debarcat și au atacat Damietta pe Nil. Ludovic considera Egiptul ca o bază potrivită de plecare pentru atacarea Ierusalimului, iar bogăția agricolă a țării ar fi trebuit să asigure resursele necesare unei campanii victorioase.
Pe 6 iunie, Damietta a fost cucerită fără eforturi prea mari, egiptenii retrăgându-se peste Nil. Revărsările anuale ale fluviului nu fuseseră luate în calcul de regele francez atunci când organizase cruciada, iar ca urmare armata a rămas blocată șase luni la Damietta. Ludovic nu a luat în seamă înțelegerea făcută în timpul celei de-a cincea cruciade, prin care Damietta ar fi trebuit să fie predată Regatului Ierusalimului cu capitala la Acra, acum doar o palidă umbră a ceea ce fusese odinioară. Ludovic a înființat în schimb o arhiepiscopie aici, (sub autoritatea Patriarhiei Latine a Ierusalimului) și a folosit orașul ca bază de plecare a operațiunilor militare împotriva musulmanilor din Siria.
În noiembrie, Ludovic a plecat în expediție spre Cairo și aproape în același timp, sultanul Egiptului as-Salih Ayyub a murit. O forță condusă de Robert de Artois în alianță cu cavalerii templieri au atacat tabăra egipteană de la al-Mansourah, dar egiptenii au ieșit învingători și Robert a fost ucis. Între timp, forțele principale ale lui Ludovic au fost atacate de mamelucul Baibars, comandantul armatei. Și Ludovic a fost înfrânt, dar el a hotărât să nu se retragă, preferând să asedieze Mansourahul, acțiune care în loc să-i asigure victoria, i-a măcinat armata, mai degrabă prin foamete și boli decât datorită luptelor cu musulmanii. În martie 1250, Ludovic s-a retras spre Damietta, dar a fost luat prizonier pe drum, s-a îmbolnăvit de dizenterie și a fost vindecat de un medic arab. În mai a fost răscumpărat pentru suma de 400.000 livre și a plecat imediat din Egipt spre Acra, una dintre puținele posesiuni cruciate care mai rezistau în Siria. Între timp, soldații mameluci din Egipt s-au răsculat. Turanshah, succesorul lui as-Salih a cucerit orașul Cairo, punând bazele dinastiei Mameluce, care avea până în cele din urmă să cucerească și ultimele posesiuni cruciate din zonă.
Ludovic a făcut o alianță cu mamelucii și din noua sa bază din Acra a început să refacă celelalte orașe cruciate. Deși Regatul Ciprului pretindea că este puterea suzerană în zonă, Ludovic era conducătorul de facto. Ludovic a negociat și cu mongolii, care își făcuseră simțită prezența în răsărit, încurajat de legendele Regatului Nestorian. (Vedeți și: Preotul Ioan). În același timp, și musulmanii negociau cu mongolii, nimeni nesesizând faptul că noii sosiți în zonă aveau propriile lor planuri. Solia franceză trimisă la hanul Möngke Han a fost un eșec. Hanul a respins invitația lui Ludovic pentru convertire la creștinism, în schimb sugerându-i suveranului francez să i se supună.
În 1254, Ludovic a terminat banii și în plus i se simțea lipsa în Franța, unde mama lui și regenta Blanche de Castilia murise. Deși cruciada sa nu a avut niciun rezultat notabil, în Europa a fost considerat un sfânt de mulți creștini, iar faima sa a crescut și mai mult. În 1270 el a încercat să se alăture unei noi cruciade, expediție care a fost la rândul ei un eșec.
Istoria cruciadei a șaptea a fost scrisă de unul dintre participanți, Jean de Joinville.
14 august este a 226-a zi a calendarului gregorian și a 227-a zi în anii bisecți. Mai sunt 139 de zile până la sfârșitul anului.
1900 (MCM) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de luni și un an bisect al calendarului iulian. Ca rezultat, diferența de 12 zile dintre cele două calendare s-a mărit la 13 zile.
Principesa Ana de Bourbon-Parma (cunoscută și sub apelativul: Regina Ana, prenume complet: Anne Antoinette Françoise Charlotte Zita Marguerite; n. , Paris, Île-de-France, Franța – d. , Morges(d), cantonul Vaud, Elveția) a fost soția regelui Mihai I al României și fiica prințului René de Bourbon-Parma și a prințesei Margaret a Danemarcei. A fost strănepoata regilor Christian al IX-lea al Danemarcei (pe linie maternă) și Miguel I al Portugaliei (pe linie paternă) și nepoata de soră a împărătesei Zita a Austriei (de Bourbon-Parma).
Principesa Ana, cetățean francez naturalizat, a participat la cel de-al Doilea Război Mondial. L-a cunoscut pe regele Mihai al României la nunta principesei Elisabeta a Marii Britanii, în noiembrie 1947, cei doi logodindu-se înainte de întoarcerea regelui în România. Guvernul pro-bolșevic Groza nu și-a dat acordul pentru căsătorie. Mai mult, l-a forțat pe regele Mihai să abdice la 30 decembrie 1947. Cuplul s-a căsătorit în cursul anului următor, în ciuda opreliștilor de natură religioasă. În cercurile monarhiste și în cadrul familiei regale a României, Ana de Bourbon-Parma a fost cunoscută sub titlul Regina Ana (cu calificativul: Majestatea Sa).
Regina Ana a României s-a născut la Paris în arondismentul al 16-lea, fiind singura fiică a prințului René de Bourbon-Parma și a prințesei Margareta a Danermarcei, primind astfel titlul de principesă de Bourbon-Parma. Aceasta și-a petrecut copilăria împreună cu familia, respectiv cei trei frați Jacques, Michel și André în Franța. În 1939 și-a însoțit familia, care fugea din calea naziștilor, în Spania, Portugalia, apoi în Statele Unite. La New York a urmat cursurile școlii de artă Parson's School of Design în perioada 1940-1943 și a lucrat în același timp ca vânzătoare într-un magazin. Din 1943 până la sfârșitul războiului a participat, înrolându-se voluntar alături de Forțele Franceze Libere (trupele sub comanda generalului Charles de Gaulle), la campaniile din Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg și Germania unde a fost șofer pe ambulanță și infirmieră, pentru acestea primind „Crucea de Război” a Franței.
Principesa Ana de Bourbon-Parma nu a participat în noiembrie 1947 la nunta principesei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, dar în acele zile vărul său primar, Jean de Luxemburg, oferea un dineu la ambasada Luxemburgului de la Londra. Acolo s-a cunoscut cu Regele Mihai I, moment despre care își amintește ca fiind stânjenitor, din cauza unei gafe protocolare: „Am văzut-o pe regina Elena, pe ducesa de Aosta, pe sora ei și pe mama, iar de vorbă cu ele, în picioare, era un tânăr în uniformă, regele Mihai al României... Cum nu ieșisem de multă vreme din armată, în loc să fac o reverență, am luat poziție de drepți și l-am salutat lovind călcâiele, ca un soldat! M-am simțit atât de umilită de mine însămi, încât am ieșit imediat“. Cu acest prilej s-a petrecut, la Londra, logodna sa cu regele Mihai I, însă la 30 decembrie 1947 a survenit abdicarea forțată a acestuia.
În martie 1948 regele Mihai a declarat la Londra că abdicarea sa este nulă, fiind smulsă prin amenințare cu forța și șantaj. Ca urmare a acestei declarații, guvernul comunist le-a retras atât lui, cât și membrilor Familiei Regale, cetățenia română.
Căsătoria Principesei Ana de Bourbon-Parma cu Regele Mihai a avut loc în exil, în iunie 1948, la Atena. Fiind de religie catolică, Principesa Ana avea nevoie de o dispensă papală pentru a se căsători cu regele României, care era creștin-ortodox. La acel moment o astfel de dispensă era considerată normală numai dacă soțul/soția non-romano-catolic ar fi îngăduit ca eventualii copii rezultați din căsătorie să fie botezați și crescuți în religia romano-catolică. Regele Mihai a refuzat să facă o astfel de promisiune din moment ce ar fi violat statutul constituțional al monarhiei românești. Pentru a rezolva această problemă, însăși regina-mamă Elena însoțită de mama miresei, principesa Margareta, au hotărât să prezinte cazul în fața Sfântului Scaun, respectiv mergând în audiență la papa Pius al XII-lea. În ciuda argumentelor reginei Elena și a faptului că principesa Margaret a izbucnit de nervi, trântind cu pumnul în masă, papa nu a fost de acord cu dispensa, invocând cazul principesei Giovanna a Italiei, care s-a căsătorit cu regele Boris al III-lea al Bulgariei, de altfel ortodox, nerespectând promisiunea de a-și boteza copii în religia catolică, ci în cea ortodoxă. Totuși, Mihai a refuzat să promită ceva ce nu putea să respecte, politic, în timp ce mama Anei era ea însăși fiica căsătoriei mixte dintre o catolică (Marie d'Orléans) și un protestant (prințul Valdemar al Danemarcei), care au respectat compromisul de pre-ne temere, de a-și crește fiii ca protestanți și pe fiica lor, Margrethe (Margareta), ca catolică.
Nereușind să obțină dispensa necesară, cuplul a continuat cu pregătirile pentru nuntă. Astfel, la cererea papei Pius, Xavier, ducele de Parma, a emis o declarație prin care obiecta împotriva oricărei căsătorii fără acordul papei sau a familiei miresei, interzicându-le părinților miresei să participe la ceremonie. În aceste circumstanțe, familia miresei a fost reprezentată de unchiul matern al principesei, Erik al Danemarcei, care a condus mireasa la altar. La ceremonie au fost prezenți, printre alții:
Tatăl regelui Mihai, Carol al II-lea, și surorile acestuia, Maria, fostă regină-mamă a Iugoslaviei, Elisabeta, fostă regină a Greciei, și Ileana, arhiducesă de Habsburg-Toscana, au fost înștiințați de eveniment, însă nu și invitati. La început, au trăit în Italia și în Marea Britanie, apoi s-au mutat în Elveția.
Fiindcă nu s-a dat dispensă papală căsătoriei, când a fost celebrată în conformitate cu ritul Bisericii Ortodoxe, uniunea a fost considerată nevalidă de Biserica Romano-Catolică, dar perfect legală de orice altă autoritate. Până la urmă, cuplul regal a repetat ceremonia religioasă, la 9 noiembrie 1966, la biserica romano-catolică "Sf. Carol" din Monaco, îndeplinind astfel canoanele romano-catolice.
Au împreună cinci fiice: Margareta, Principesă Moștenitoare a României, Custode al Coroanei României (n. 1949), Elena (n. 1950), Irina (n. 1953), Sofia (n. 1957) și Maria (n. 1964).
S-a stins din viață la ora 13:45, la Spitalul din Morges din Elveția, la data de 1 august 2016 și a fost înmormântată în noua catedrală arhiepiscopală și regală din Curtea de Argeș la data de 13 august 2016. În memoria ei, Guvernul României a decretat ziua de sâmbătă, 13 august, zi de doliu național. 13 august 2016 a fost decretată și în Republica Moldova zi de doliu național, de către președintele Nicolae Timofti. La funeraliile Majestății Sale au luat parte:
Interviuri
Owlapps.net - since 2012 - Les chouettes applications du hibou